monitorulcj.ro Menu

Actualitate

Smida – Play free, stay together

La mijloc de august, mi-am luat rucsacul în spate pentru a merge pe urmele jazzmanilor, care se lasă timp de trei zile purtați de sunetele muzicii și ale naturii, la Smida Jazz Festival.

smida

Vineri, 16 augusut, ora 09:30

Ajung în parcarea de la Sala Sporturilor „Horia Demian”, Cluj-Napoca. La ora 10:00 se face plecarea. În partea stângă, cum am intrat în parcare, un autocar cu motoarele pornite, ce sfâriau și pârâiau de la căldură, era înconjurat de zeci de oameni. „Mă scuzați, acesta este autocarul spre Grecia?”, mă întreabă o doamna de vârsta mamei. Îi răspund nedumerită că nu știu și că cel mai sigur ar fi să-i întrebe pe oamenii care așteaptă în fața lui.

Cu toate că, în miezul verii, mulți migrăm spre festivaluri unde ascultăm piesele preferate sub cerul liber și lăsăm pătrunși de tainele naturii, luna lui august este și cea a migrărilor spre alte țări.

Mă dau de-o parte și, deodată, observ cum cineva echipat ca pentru munte intră în parcare. Atunci am știut că este unul dintre smidieni (spun asta, pentru că restul oamenilor din parcare erau îmbrăcați în haine subțiri de vară). Trece pe lângă mine. Mă uit la ea, ea se uită la mine. Nu știam dacă să mă duc spre ea sau nu, dar am început să mă îndrept spre locul în care își fuma țigara de dimineață. „Mergi spre Smida?”, mă întreabă ea, iar eu îi răspund afirmativ.

Numele ei este Mădălina și s-a mutat de curând în Cluj din Iași, pentru că voia să schimbe ambianța. Când a ajuns în zona Ardealului, a observat diferența dintre mediul de aici și cel din Moldova. „Parcă oamenii sunt altfel aici”, îmi spune ea. Povestim de ale mele, de ale ei și, între timp, sosește autocarul care urma să ne ducă în mijlocul Apusenilor. (vezi galerie foto)

Pentru ea, cât și pentru mine, este pentru prima dată când merge la Smida Jazz Festival. În drumul nostru spre festival pe lângă discuțiile despre festivaluri, fotografie și infrastructura orașelor din țară, discutam despre cum niște oameni au reușit să transforme un sătuc de munte, timp de trei zile, într-o așezare a nomazilor veniți de pretutindeni, pe care două lucruri i-au făcut să se adune la un loc: natura și muzica. Mai exact, acel gen de muzică unde sunetele se mișcă liber prin văzduhul minții noastre și te poartă prin cel mai fabulous decor. Un gen muzical care a aterizat pe harta culturii noastre, „printre șlagăre și Roata morii se învârtește”, se numește jazz. Spre deosebire de majoritatea festivalurilor de jazz de la noi, Smida se joacă îndeajuns de mult cu definiția genului și îți oferă „să guști” din stilul avangardist al jazzului, piperat cu atâtea influențe al artiștilor noi-nouți de pe scena lumii. Toate astea, au loc într-un parc natural, cu vedere la lanțul muntos transilvănean, unde fundalul sonor este liniștea.  

Drumul care se desprinde cu greu de Huedin spre Smida te poartă prin satele pitorești ale zonei apusene. Prin spiralele asfaltate ce-și au locul printre pădurile dese, își făcea loc câte o mașină să înainteze. Pe alocuri, în drum spre Smida, mai vedeai câte un om ce mergea agale cu traista la subsuoară. După o oră, asfaltul dispare și te trezești mișcându-te în toate părțile pe drumul pietros. E ca un jet de apă rece care-ți spune că „drumurile există doar pe hârtie”.

Încet-încet, la pas domol, pe drumul cu pietriș, se deschide o poiana cu corturi și căsuțe cât vezi cu ochii, unde oamenii și-au marcat teritoriul în epicentrul jazistic al zonei pentru o cură de bine la sfârșitul căreia mintea și trupul le vor mulțumi. E de-ajuns să te uiți în jur, unde soarele atinge cu razele lui timide și ultimele picături de rouă, și să-ți umpli plămânii cu aerul curat de munte. Te uiți la telefon și vezi că semnalul dispare liniuță cu liniuță. Ăsta e semnul că te-ai despărțit de tot ce înseamnă tehnologie. De acum, ești cu capul numai în munți.

Pionerii festivalului

Până să-mi iau doza de jazzmănie, am vrut să aflu poveștile oamenilor cu jazzul și ce reprezintă Smida pentru ei. Acei oameni care dau suflet festivalului. Unii dintre ei mi-au vorbit despre vinilurile pe care le-au ascultat de mici sau cum „un joc pe calculator cu soundtrack-ul lui Django Reinhardt” a fost click-ul unei cariere de jazzman sau, chiar, întâlnirea cu Smida le-a trezit apetitul pentru muzica jazz.  

Pe Iulia am întâlnit-o împreună cu copilul ei la Workshop-ul de pictură pe lemn. A venit la Smida din Pitești, împreună cu familia ei. Prima ei întâlnire cu jazzul a fost la vârsta de 12 ani, când, în orașul ei, „a venit o trupă la Alinața Franceză”. Pentru ea „trăierea a fost foarte intensă”, pentru că era un gen muzical de care nu știa până atunci. „Smida pentru mine, în primul rând, este locul din mijlocul naturii, din mijlocul brazilor. Un loc prietenos cu copii, unde am cunoscut oameni noi, dar și unde m-am revăzut cu alți oameni, la care nu mă așteptam să vină aici”. (vezi galerie foto)

Alexandra este din Turda și, anul ăsta, a vrut să experimenteze Smida prin prisma voluntariatului, „pentru că oricine poate fi participant, dar ca voluntar este altfel”. „Prima întâlnire cu jazz-ul a fost acum câțiva ani, când am dat random de o anumită piesă și mi-a plăcut extrem de mult. Mi s-a părut un gen foarte diferit față de ce am ascultat până acum”. (vezi galerie foto)

Pe lângă Alexandra, din echipa de voluntari au mai vrut să facă parte Laura, Daniela și Elena. Pentru ele, „Smida este un mediu propice pentru practicarea voluntariatului, unde te distrezi, dar trebuie să fii și responsabil”. (vezi galerie foto)

„Smida înseamnă good vibes, oameni frumoși și ceva ce a cam dispărut de la noi, un fel de sens al culturii, al muzicii și al oamenilor care să se adune împreună prin muzică, prin ideea de a face un pic de cultură. În ultima vreme consumăm cultură prea mult și uităm să o creăm, și, cumva, aici creezi ceva pentru tine, în sensul muzicii și al culturii”. Amza a venit tocmai din Bucureștiul infernal până-n Apuseni, pentru a scăpa de căldura de acolo. Decorul de munte a fost motivul pentru care a venit la Smida, dar și pentru faptul că a vrut să-și acompanieze prietenul, pe Bogdan, care l-a introdus în lumea jazzului. (vezi galerie foto)

Bogdan, prietenul lui Amza, deține în București un magazin de viniluri, Pure Indie Records. A început să asculte jazz în 2002. Diana Krall a fost cea care l-a introdus în jazz, și de atunci, s-a tot rostogolit prin jazz, până când a ajuns la cel European, care îi place foarte mult. „Mă bucur că Smida m-a adus înapoi în Apuseni, pentru că eu mă trag de aici”. (vezi galerie foto)

Pe Mădălina și Doru, la Smida, i-au adus niște abonamente câștigate la o cafenea. „Dar pe lângă asta, mie mi-a plăcut ideea de festival de jazz în natură și mi se pare că, ajungând aici, e ceva super atipic la zona asta și la modul în care a început să fie festivalul ăsta. Din jazz și din munți”. Pentru ei, jazzul a venit de nicăieri. Mădălina își amintește că „era un gen de muzică care nu era difuzat pe canalele TV, cele pe care le ascultam când eram micuți, dar cumva crescând și descoperind mai multă muzică, mi-am dat seama că este ceva diferit față de ce se ascultă la noi și are ceva aparte. E atipic, e ritmat, calm și repezit în același timp”. Bensonhurst blues a lui Oscar Benton a fost prima melodie jazz pe care Doru a ascultat-o. (vezi galerie foto)

„Smida Jazz, pe lângă faptul că turistic prinde foarte bine, eu cred că cea mai multă valoare aduce în comunitățile locale. Atunci când te apuci să faci un festival în vârf de munte, într-un sătuc, oamenii ăia automat o să se mai ridice de la nivelul de la care sunt ei, o să descopere alte lucruri sau alte moduri prin care pot să contribuie în comunitate. Mi se pare important să le dai un sens de genul ăsta”, îmi spune Mădălina despre importanța festivalurilor dacă s-ar organiza în locații mai puțin promovate din punct de vedere turistic. 

Andrada este licențiată în Psihologie, iar în cadrul festivalului a avut o discuție despre mindfulness. „Este pentru prima dată când vin la Smida, iar ceea ce mă face să vin în continuare aici sunt oamenii faini pe care îi găsești și atmosfera pe care ei reușesc să o creeze, dar și sentimentul ăsta de transcendență, de conexiune cu natura și de apropiere față de acestea.” (vezi galerie foto)

Oamenii care aduc jazzul pe munte

De festival am auzit încă din 2016, dar nu am putut să ajung din varii motive. Ajunsă pe plaiurile apusene, m-a măcinat curiozitatea de a afla despre viziunea festivalului. Astfel, am ajuns să vorbesc cu Răzvan Scurtu, directorul festivalului și cel care a pus bazele jazzului în mijloc de munte. Deși ideea de a face un festival de jazz contemporan de la zero era una mai veche, abia în anul lui 2016 a prins contur. „Ideea inițială nu a presupus neapărat un eveniment în natură, dar când am descoperit locul ăsta m-am gândit că s-ar potrivi mult mai bine, pentru că ar amplifica experiența participanților”, îmi povestește Răzvan, într-un foișor, obosit după trei zile de festival, dar cu un ușor zâmbet pe față. Nu a stat mult pe gânduri și s-a apucat de treabă cu ajutorul partenerilor, iar în vara lui 2016 au venit 3000 de oameni să asculte jazz în parcul natural înconjurat de sălbăticie. „Prima ediție a festivalului a avut intrare liberă, pentru că ne-am gândit că o să ne ajute pe viitor în a-i motiva pe oameni să vină. De obicei, publicul e mai reticent să meargă la prima ediție a unui festival și au nevoie de un istoric al evenimentului, de o confirmare, dacă se merită să meargă acolo”.

Povestea lui Răzvan cu jazzul a început într-o perioadă, ca și pentru noi toți, în care, fiecare dintre noi încercăm să descoperim genuri muzicale diferite. „Ascultând genuri mai electronice, am ajuns și la artiști care veneau mai mult dinspre jazz”. Ajunge să scotocească mai mereu prin melodiile noi, pentru a descoperi artiști noi, ascultă și dă mai departe. Mai exact, „nu aș putea să concep să trăiesc fără muzică”, îmi spune Răzvan, care an de an, a gândit line-up fiecărei ediții în parte. (vezi galerie foto)

„Voiam altfel de trupe decât ce vedeam în majoritatea programelor evenimentelor de aici și îmi doream să văd artiști mai avangardiști, cu abordări mai inovatoare. Artiștii pe care îi invităm la Smida au influențe din multe alte stiluri muzicale și asta, cumva, ne diversifică audiențele. E vorba de muzica de calitate”. La Smida, însă, nu e doar pentru a veni ca să asculți muzică, e și un motiv pentru a sta în aer liber, în natură, spune Răzvan, pentru că avem tendința să devenim din ce în ce mai alienați și să petrecem foarte mult în medii urbane. Cum festivalul se organizează într-o arie protejată, realizarea lui trebuie să țină cont în mod riguros de grija față de natură, iar asta este una dintre principalele responsabilități ale organizatorilor. „Noi încercăm să fim foarte atenți cu impactul pe care îl avem în zonă și să fie unul pozitiv, nu negativ”.

Pentru Răzvan, Smida „este o zonă foarte frumoasă, un mix care oferă o experiență completă”. „E genul de loc care mă reprezintă și din care mă încarc”, îmi povestește cu entuziasm, în timp ce continuă să-mi spună că atunci când ajunge aici, deschide geamurile de la mașină și vrea să ia contact cu aerul de la Smida.

Am reușit să intru în mușuroiul de organizatori care neîncetau aveau câte ceva de făcut. Astfel, am stat de vorbă cu Ioana și Dan, doi dintre oamenii care reușesc, an de an, să ajute la o mai bună desfășurare a festivalului.

Ioana, la Smida, a avut prima întâlnire cu jazzul prin fotografie. În sensul că, în 2017, a venit să facă fotografii și, de atunci, s-a îndrăgostit de festival. Se gândea cum să facă parte din toată treaba asta care se întâmplă aici, „și chiar asta s-a întâmplat”, îmi povestește cu entuziasm, iar de atunci are o relație foarte specială cu jazzul. (vezi galerie foto)

„Oamenii, în continuare, atunci când aud că se ține un festival de muzică jazz se așteaptă să vină și să audă un stil clasic, cel pe care îl cunoaștem cu toții, dar când vin aici au o surpriză, pentru că își dau seama că există și alte tipuri de jazz”. Cum e cu jazzul, așa e și cu muntele, mi-a povestit că la începutul primelor ediții, oamenii veneau în sandale și nu se pregăteau cu adevărat pentru un weekend la munte. „Nu avem o cultură a muntelui”, îmi spune, „dar încercăm să învățăm oamenii prin activități”. Anul ăsta, împreună cu cei de la Tășuleasa Social au organizat o Școală de mers pe munte unde participanții au fost învățați despre etica montană.

„Smida e locul în care încheie sezonul festivalului într-un mod foarte special”, îmi spune Ioana, povestind în continuare cum „oamenii pleacă de aici încărcați cu energie, bucurie, odihniți, în loc să plece istoviți de muzica mult prea agasantă”. „M-a făcut să explorez mai multe genuri muzicale și mai multe feluri de a privi muzica în relație cu natura”.

Dan, înainte să ajungă la Smida, organiza concerte de jazz în Atelier Cafe. Jazzul pentru el a venit de la sine, fiindcă „ajungi să asculți anumiți artiști și, la un moment dat, te apuci să te documentezi, să înțelegi background-ul lor și, cumva, afli din povestea lor, influențele pe care le au și te tot duci mai departe, până ce descoperi și alți artiști din alte genuri muzicale”. Sătul de concertele cu efecte pirotehnice, care mai mult ajung să te deranjeze vizual, „muzica poate fi savurată și raw, fără să apelăm la diferite forme de a atrage atenția. E vorba doar despre muzică”. (vezi galerie foto)

Înainte de a urca pe scenă, am stat de vorbă și cu două dintre trupele care aveau să transforme locul munților în cel al notelor muzicale. „Smida este o alternativă sănătoasă la scena urbană”, îmi spune Csergo Dominic, toboșarul trupei Flatsharks.

Flatsharks plutesc pe sunetele jazzului psychedelic și experimental cu influențe din blues, classic, stoner și kitch-rock. S-au înfințat anul trecut, în 2018, într-o zi de toamnă sporadică, pentru a le oferi oamenilor o altă experiență în zona jazzului. Pentru ei sentimentul de a cânta în natură reprezintă „o legătură pe care să o creezi împreună cu alți oameni”, dar e nevoie și de „locuri care coagulează genul ăsta de oameni, iar festivalurile, de obicei, asta fac, adună oamenii cu gusturi similare”, îmi spune Theodor Constantiniu, violonist în trupa Flatsharks. (vezi galerie foto)

Prima lor întâlnire cu jazzul își are rădăcinile în perioada copilăriei. Theodor era „undeva prin clasa a VIII-a sau a IX-a” când a auzit la Pro FM, în cadrul unei emisiuni difuzate seara, stilul Bossa-nova. În schimb, Csergo îl avea pe tatăl lui prin preajmă când îi spunea că „Uite, ăsta e jazz!”, atunci când se difuzau piesele Aurei Urziceanu.

„Pentru mine este o provocare intelectuală și artistică să faci muzică care să fie frumoasă, interesantă, complexă și profundă, iar pe lânga asta mai este și provocarea de instrumentist”, îmi povestește Theodor, și cu toate astea, totul se dezvoltă în timp, dorindu-ți „să fii mai bun la instrumentul la care cânți”. Pentru ei „muzica este limbajul prin care ne place să ne exprimăm”, completează Csergo.

 „Un grup cu deschidere europeană”, așa s-a gândit Paolo să pună bazele unui nou concept avangardist, unde influențe recognoscibile al universului jazzistic tradițional se îmbină perfect cu elementele electronice, precum și cu momentele improvizatorice, ce te vor purta free printre liniile portativului. În patru cuvinte: Paolo Profeti European Collective. „Pentru mine improvizația înseamnă a nu gândi”, îmi răspunde Paolo, pentru că „este un moment atât de intens”, încât se deconectează de propria persoană și, cumva, ajunge să se transpună printre spectatori și să se bucure de ceea se întâmplă. „Când se întâmplă este momentul cel mai puternic, profund și bogat”. (vezi galerie foto)

Alessandro, sau Ale, cum îi spun cei din trupă, mai numește acest limbaj al free-jazzului interplay (interacțiune). ”I think it’s kind of a wordless dialogue” (Cred că este un fel de dialog fără cuvinte), spune Alessandro, dar câteodată poate fi dificil să păstrezi acest dialog cu membrii trupei, pentru că depinde și de „mindset-ul oamenilor din trupă”, completează Michael. „Atunci când vrei să improvizezi bine este foarte greu, pentru că e posibil ca restul membrilor să nu se implice la fel de mult precum ai vrea sau să fie cineva care să se creadă superior față de ceilalți. Indiferent de experiența pe care o avem, atunci când urcăm pe scenă, toți ne situăm la același nivel.” 

Jazzmanii se învârt într-un amalgam de personalități complexe și de cele mai multe ori, în general, „au un apetit pentru artă și literatură”, ceea ce-l face pe Adi să creeze muzică împreună cu ei. „E o senzație care te duce spre muzică”, ce-ți oferă „libertatea de a-ți exprima trăirile interioare atunci când cuvintele sunt greu de găsit”. E jazzul ce reușește să transforme oamenii.

„Pe vremuri, jazzul se cânta mai mult în baruri”, îmi spune Adi, și se gândea că „de ce este nevoie ca mai mereu să fie așa”. Natura, pentru el, este locul în care oamenii s-ar putea integra altfel. ”It is a lot of inspiration” (Este multă inspirație), completează Alessandro, ”because when you play in a club everything is really closed, the audience, the musicians, but when you play in an open space like in nature, it’s completely different” (pentru că atunci când cânți într-un club, totul este cu adevărat foarte închis, publicul, muzicienii, dar atunci când cânți într-un spațiu deschis, precum în natură, totul este diferit).

Copilăria, pentru ei, a fost perioada în care jazzul și-a făcut apariția într-un ritm treptat. John Coltrane, Dave Brubeck, Chick Corea sau Django Reinhardt reprezintă o parte din influențele care au deschis fiecăruia câte un capitol în primele incursiuni din lumea jazzului.

„Lumea care vine la Smida nu vine întâmplător, vine cu un scop”, libertatea fiind cuvântul rostit în cor atunci când i-am întrebat ce reprezintă Smida pentru ei. Un loc în care ”play free, stay together” (cânți împreună, stai împreună), continuă Alessandro.

Experiențe noi, improvizații de nerepetat și stări prin care nu ai mai trecut. La Smida nu ai nevoie să te refaci, la Smida te încarci.